Publicatii

0

Recuperarea creanțelor comerciale (partea 4)

După cum aminteam în cuprinsul articolului anterior al seriei Recuperarea creanțelor comerciale (click aici pentru articol), ultima fază a acestui proces este reprezentată, după caz, fie de procedura executării silite a debitorului(ilor) obligației de plată, fie de procedura insolvenței acestuia(ora). Ambele proceduri reprezintă modalități de transfer al patrimoniului debitorului către creditor/creditori, în măsura cuantumului debitului datorat de către debitor(i). În cadrul prezentului articol vom vorbi pe larg despre procedura executării silite în materie comercială, respectiv în ce situații inițierea aceasteia este posibilă, cui trebuie să ne adresăm pentru derularea executării silite și care sunt căile de atac împotriva unei astfel de proceduri, precum și care sunt cele mai eficiente instrumente care ne pot asigura valorificarea optimă a dreptului de a executa silit un debitor.

Când anume putem iniția o procedură de executare silită împotriva unui debitor? Ei bine, în multe dintre cazuri, am constatat faptul că agenții economici creditori ai unei obligații de plată cunosc într-o măsură relativă situațiile în care acest lucru, respectiv executarea silită a debitorului în cauză, poate fi realizat. Privitor la acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că simpla deținere a unei creanțe împotriva unui debitor nu este suficientă pentru a putea demara executarea silită a acestuia, pentru aceasta fiind necesare anumite condiții de formă, detaliate în cele ce urmează.

În primul rând, trebuie menționat faptul că executarea silită în materie comercială nu se poate face decât în baza unui document care atestă într-un mod indubitabil din punct de vedere juridic certitudinea creanței ce va face obiectul executării silite. Fie că vorbim despre o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă sau una executorie de drept, un instrument de plată ce îndeplinește cerințele impuse de lege pentru a putea fi pus în executare, un contract de credit bancar ori un document autentificat de către un notar public, toate aceste documente prezintă elemente suplimentare unui simplu înscris precum o factură fiscală ori un contract de împrumut neautentificat la notar, elemente ce permit, în viziunea legiuitorului, punerea lor în executare silită. Dacă în cazul hotărârilor judecătorești ori a actelor autentificate de către notarul public vorbim despre documente ce poartă pecetea unor autorități ale statului sau mandatate de către acesta, în cazul instrumentelor de plată vorbim despre un înscris emanat de la însuși debitorul obligației de plată, iar în cazul contractelor de credit bancar avem de-a face cu o situație particulară instituită în mod expres de către legiuitor, cu scopul de a facilita recuperarea creanțelor izvorâte din astfel de relații contractuale și de a nu periclita în acest fel fluxul financiar-bancar, situație ce ar putea duce la dezechilibre economice. Iată de ce legiuitorul a instituit anumite condiții necesare pentru ca un creditor să-și poată executa silit debitorul obligației de plată, lesne de prevăzut fiind situația în care, dacă aceste condiții nu ar fi existat, iar executarea silită s-ar fi putut face în baza practic a oricărui înscris care ar fi atestat, într-o măsură mai mare sau mai mică, existența unei creanțe, s-ar fi creat premisele unui haos judiciar, instanțele fiind supraîncărcate de dosare de executare silită și, în oglindă cu multe dintre acestea, de dosare având ca obiect contestație la executare.

O situație mai puțin întâlnită în practică, dar deosebit de utilă în procesul de recuperare a unei creanțe pe calea executării silite, este aceea în care, deși încă nu deținem un titlu executoriu împotriva unui anumit debitor, avem suspiciuni întemeiate cu privire la intenția acestuia de a-și înstrăina anumite bunuri, pentru a se sustrage în acest fel executării silite mobiliare sau imobiliare. În acest caz, cea mai bună opțiune pentru creditor este aceea de a iniția o acțiune în instanță (dacă o astfel de acțiune nu se află deja în derulare) având ca obiect obținerea unui titlu executoriu împotriva debitorului său, concomitent cu inițierea unei acțiuni paralele, având ca obiect instituirea, în condițiile prevăzute de lege, a unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile sau imobile ale debitorului, în măsura în care acesta deține astfel de bunuri. După cum îi spune și numele, acest sechestru are rolul de a preîntâmpina situația în care, în momentul în care debitorul ar lua cunoștință asupra demarării unei acțiuni judiciare împotriva sa având ca obiect obținerea de către creditor a unui titlu executoriu ce i-ar permite acestuia executarea silită a debitorului său, acesta din urmă ar proceda imediat la înstrăinarea bunurilor deținute, lăsându-l astfel pe creditor fără posibilitatea valorificării acestora și implicit a recuperării propriei creanțe pe această cale. Astfel, se deduce faptul că sechestrul asigurator nu poate fi realizat în toate situațiile, instituirea acestuia făcându-se de către executorul judecătoresc doar prin hotărârea instanței de judecată, ca urmare a cererii depusă în acest sens de către creditor, cerere în care trebuie să se regăsească motivele concrete în baza cărora ar putea exista suspiciuni întemeiate cu privire la potențiala și iminenta intenție a debitorului de a-și înstrăina propriile bunuri. În plus față de aceasta, în majoritatea cazurilor în care instanța de executare va aproba instituirea sechestrului asigurator asupra unora sau a tuturor bunurilor mobile sau imobile ale debitorului, această instituire va fi condiționată de achitarea de către creditor a unei cauțiuni, acțiune menită să prevină eventualele cereri introduse cu rea-credință de către creditori cu privire la instituirea sechestrului asigurator, cu singurul scop de a-l prejudicia în mod abuziv pe debitor, prin blocarea bunurilor acestuia pe perioada acțiunii judiciare având ca obiect obținerea unui titlu executoriu împotriva sa.

Desigur, inițierea și derularea unei astfel de proceduri complexe, precum cea a sechestrului asigurator, ține de competența unui jurist. Ulterior instituirii sechestrului în cauză, precum și a obținerii de către creditor a unui titlu executoriu împotriva debitorului său și având totodată în vedere și dreptul conferit de lege acestuia din urmă de a se apăra în cazul inițierii unei proceduri de executare silită împotriva sa, prin introducerea unei acțiuni având ca obiect contestația la executare, apreciem că este recomandat ca întreaga procedură de executare silită pe care un creditor intenționează să o demareze împotriva debitorului(lor) său(i) să se deruleze doar cu asistența și sub directa supraveghere a unui avocat cu compentențe în materia executării silite. În plus de toate acestea, sub aspectul relației cu executorul judecătoresc, pentru că, desigur, numai prin intermediul unei astfel de entități juridice se poate realiza executarea silită în materie civilă, este evident faptul că aceasta va decurge mult mai rapid și mai eficient în cazul în care dosarul de executare silită este instrumentat de către un avocat a cărui colaborare cu un anumit sau anumiți executori se întinde pe o perioadă îndelungată de timp. Întrucât, la fel ca în orice altă profesie, și executorii judecătorești diferă între ei din punct de vedere al onorariilor practicate, al seriozității, al celerității cu care instrumentează dosarele de executare silită ori al competenței profesionale, putem aprecia că, în cazul colaborării dintre creditor și un avocat specializat în materia executării silite și care are experiență în relația cu executorii judecătorești, creditorul va avea o garanție suplimentară că dosarul său va fi tratat cu cât mai mult profesionalism. De asemenea, el se va putea informa oricând asupra stadiului dosarului de executare silită, atât în mod direct, de la executorul judecătoresc, cât și în mod indirect, prin intermediul avocatului care îl asistă și care supraveghează desfășurarea dosarului de executare silită.

Un bun avocat specializat în materia executării silite va putea asista și reprezenta juridic în egală măsură inclusiv pe debitorul unei obligații de plată, în situația în care creditorul acesteia a inițiat împotriva sa procedura executării silite. După cum aminteam mai sus, acest demers juridic se va putea realiza pe cale procedurii contestației la executare, acțiune pusă de către legiuitor la dispoziția oricărei persoane ce se consideră vătămată prin derularea împotriva sa sau a altuia a unei proceduri de executare silită de către un pretins creditor. Contestația la executare poate avea ca obiect atât întinderea dreptului pretins de către creditor, cât și dreptul în sine, în integralitatea sa. De asemenea, în cadrul procedurii debitorul va putea stipula mai multe capete de cerere, precum, cu titlu de exemplu, constatarea de către instanță a nulității actului juridic în baza căruia s-a demarat executarea silită, neîndeplinirea condițiilor de formă sau de fond ce permit efectuarea executării silite, prescripția dreptului creditorului de a mai efectua executarea silită, suspendarea executării silite ori întoarcerea acesteia, în cazul în care executarea a produs deja efecte împotriva debitorului, etc. Date fiind termenele relativ scurte pe care legiuitorul le-a pus la dispoziția oricărui debitor împotriva căruia a fost demarată o procedură de executare silită de a se apăra, este puternic recomandat ca acesta, debitorul, să apeleze la asistența juridică specializată de îndată ce a luat cunoștință asupra executării, pentru a-și maximiza astfel șansele de reușită ale acțiunii sale având ca obiect contestația la executare sau, în perspectiva cea mai indezirabilă, pentru a nu fi decăzut din dreptul de a se apăra, ca urmare a depășirii termenelor în cauză.

În cadrul ultimului articol al prezentei serii vom prezenta pe larg cea de-a doua procedură  prin care un proces de recuperare a unei creanțe comerciale se poate finaliza, și anume procedura insolvenței, reglementară de prevederile Legii nr. 85/2014. Vom vedea în ce condiții o astfel de procedură poate fi demarată împotriva unui debitor, care sunt drepturile și obligațiile atât ale debitorului, cât și ale creditorului(lor) în cadrul procedurii, precum și ce forme poate îmbrăca procedura, în funcție de situația patrimonială a debitorului, care sunt categoriile de creditori prevăzute de lege și în ce ordine acestea au prioritate în a-și recupera creanțele din patrimoniul debitorului, etc. (click aici pentru articol).

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *