Publicatii

0

Recuperarea creanțelor comerciale (partea 3)

Dacă în primele două articole ale acestei serii am amintit pe larg aspectele de ordin general ce definesc creanțele comerciale, precum și cele privind recuperarea acestora (click aici pentru articol), dar și cum putem aborda această problemă într-un mod cât mai eficient, care să ne optimizeze șansele de recuperare a creanțelor și să ne protejeze totodată împotriva nașterii unora noi (click aici pentru articol), în prezentul articol vom vorbi despre principalele proceduri judiciare pe care le putem derula prin intermediul instanțelor de drept civil, în vedere recuperării creanțelor pe care le deținem împotriva diverșilor debitori.

După cum menționam în articolul precedent, procedurile judiciare pe care le putem aplica în vederea recuperării creanțelor noastre depind în bună măsură de documentele pe care le deținem și care atestă certitudinea creanțelor în cauză, dar totodată și de cuantumul acestora din urmă. Astfel, în situația în care actele noastre dovedesc în mod indubitabil că debitul datorat de către datornic este mai presus de orice îndoială, certitudinea creanței noastre fiind astfel incontestabilă, avem la dispoziție o procedură foarte eficientă, atât din punct de vedere al duratei sale, al costurilor implicate, cât și, mai ales, a șanselor efective de reușită a acesteia, respectiv procedura specială a Ordonanței de plată.

Fiind definită prin lege ca o procedură ”de urgență”, respectiv una care asigură soluționarea cererii de chemare în judecată în interiorul unor termene foarte scurte și foarte precis stabilite, comparativ cu alte proceduri judiciare având același obiect, procedura Ordonanței de plată are ca scop emiterea unei hotărâri judecătorești care, în situația în care creanța creditorului se dovedește a fi indubitabilă în aprecierea instanței de judecată, să permită acestuia, creditorului, să acționeze într-un timp cât mai scurt și cu cheltuieli rezonabile în vedere recuperării propriei creanțe. Durata unei astfel de proceduri poate varia, incluzând aici și calea de apel ce poate fi formultată de partea căreia i se acordă o sentință nefavorabilă în primă instanță, între 6-7 luni și 1-2 ani. Deși diferența între durata minimă și cea maximă a acestei proceduri poate părea destul de mare, trebuie să ținem cont de faptul că această durată depinde de foarte mulți factori, precum ar fi numărul de amânări dispuse în dosar, cererile părților formulate în cadrul dosarului, îndeplinirea corectă a procedurii de citare a părților, complinirea obligației de achitare a taxei de timbru judiciar de către partea reclamantă sau a altor lipsuri din cuprinsul cererii de chemare în judecată, experiența instanței de judecată, precum și dorința reală a acesteia de a soluționa cauza prin pronunțarea unei hotărâri, fără a-și declina competența în acest sens, etc.

Ca și costuri, procedura Ordonanței de plată presupune pentru creditor, pe lângă achitarea onorariului către avocat, plata unei taxe de timbru în cuantum fix de 200 lei care, împreună cu onorariul anterior amintit, se va putea recupera ulterior de la debitor, drept cheltuieli de judecată. Din acest punct de vedere, procedura Ordonanței de plată reprezintă de departe cea mai dezirabilă variantă, atunci când vine vorba de recuperarea unei creanțe pe cale judecătorească.

În situația în care, analizând actele pe care la avem la dispoziție și care atestă, într-o măsură ”aproximativă”, creanța pe care o avem împotriva debitorului nostru ori dacă o instanță de judecată deja s-a pronunțat asupra faptului că nu ne putem recupera această creanță pe calea procedurii judiciare a Ordonanței de plată, atunci vom mai avea la dispoziție doar alternativa inițierii unei ”acțiuni în pretenții”, fundamentată pe prevederile Codului civil, și nu pe cele ale Codului de procedură civilă, astfel cum era în cazul procedurii Ordonanței de plată.

Spre deosebire de procedura Ordonanței de plată mai sus descrisă, procedura ”acțiunii în pretenții” presupune mai multe aspecte defavorabile reclamantului, respectiv presupusului creditor, precum ar fi durata medie mult mai mare de soluționare a cauzei (incluzând aici, la fel ca și în cazul procedurii Ordonanței de plată, fondul cauzei și calea de atac), costurile mult mai mari pe care reclamantul trebuie să le înainteze, precum ar fi taxa de timbru calculată în funcție de valoarea sumei pretinse debitorului, onorariul de avocat substanțial superior celui aferent procedurii Ordonanței de plată, plata experților ce vor realiza diversele expertize dispuse de către instanța de judecată (din oficiu sau la cererea reclamantului sau a pârâtului) în vederea aflării adevărului și implicit a soluționării corecte a cauzei, etc. Considerată ca fiind o procedură de o vastă complexitate, menită să cerceteze absolut toate aspectele ce ar putea elucida fondul cauzei și ar putea implicit conduce la o hotărâre cât mai corectă și cât mai conformă cu realitatea a instanței de judecată, procedura ”acțiunii în pretenții” presupune, spre deosebire de procedura Ordonanței de plată (în care instanța de judecată poate lua o decizie doar pe baza documentelor depuse la dosar), adminstrarea unor probe suplimentare, ce pot lămuri mult mai bine, în situația în care actele scrise nu sunt elcovente și convingătoare, situația de fapt supusă judecății.

Aceste probe pot consta în expertize, după cum am amintit mai sus, precum expertiza contabilă, expertiza grafologică, expertiza imobiliară, diversele expertize tehnice, s.a.m.d., în proba testimonială (proba cu martori),  proba cu interogatoriul părții învinuite (debitorului), etc. Administrarea unor astfel de probe nu reprezintă o facultate, ci o obligație a părților participante la proces, în lipsa acestor probe instanța aflându-se, la fel ca și cea desemnată a judeca în cadrul procedurii Ordonanței de plată, în imposibilitatea de a da un verdict în favoarea uneia sau a alteia dintre părțile procesuale.

Ambele proceduri amintite în cadrul acestui articol reprezintă proceduri judiciare prin care o persoană, fie ea fizică sau juridică, își poate revendica și eventual obține prin intermediul instanțelor de judecată un drept patrimonial constând într-o sumă de bani datorată de către o altă persoană, la rândul său fizică sau juridică. Dacă în cazul ”eșecului” primei proceduri, cea a Ordonanței de plată, avem posibilitatea, ca și creditor, astfel după cum în general apare menționat în dispozitivul instanței de judecată care a judecat cererea, să ne adresăm instanței de judecată abilitată în a judeca o cerere de judecată întemeiată pe prevederile dreptului comun (definită în cadrul prezentului articol ca ”acțiune în pretenții”), în cazul acesteia din urmă hotărârea instanței de apel va rămâne definitivă și irevocabilă cu privire la creanța în cauză, indiferent căreia dintre părți această hotărâre îi va da câștig de cauză. Iată de ce, revenind, apreciem faptul că este puternic recomandat fiecărui agent economic sau persoană fizică să se asigure, prin prisma documentelor deținute, că are o creanță în primul rând certă, iar în al doilea rând lichidă (cuantificabilă în bani) împotriva debitorului său, rămânând desigur, ca și condiție a obținerii unei soluții favorabile din partea instanței de judecată, ca respectiva creanță să fi ajuns la scadență, fiind astfel datorată în mod real de către debitor creditorului său.

În cadrul ultimelor două articole ale acestei serii vom vorbi despre etapa finală a procesului de recuperare a unei creanțe, aceasta putând fi reprezentată, după caz, fie de procedura executării silite a debitorului, în situația în care deținem o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (sau cel puțin executorie de drept, în anumite situații) ori un alt titlu executoriu împotriva acestuia (click aici pentru articol), fie de fazele ultime ale procedurii insolvenței, respectiv cele de valorificare și/sau distribuire a activului societății datornice, în cazul în care debitorul nostru a intrat sub incidența prevederilor Legii 85/2014 (click aici pentru articol).

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *